On Body and Space / REST

Între corpul uman și spațiul înconjurător există o conexiune atemporală, o temă reluată de-a lungul timpului în diverse culture și mișcări artistice. În jurul acestei narațiuni se construiește și expoziția celor doi artiști, Ioana Olăhuț și Alexandru Rădvan.

Ioana Olăhuț / Alexandru Rădvan

curator: Ioana Olăhuț

Relația dintre corp și spațiul înconjurător a fost explorată în arta celor mai multe culturi, de la picturile rupestre australiene (The ”Bradshaw” Paintings, c. 17 000 BC) la personajele singuratice care survolează peisaje în picturile lui Caspar David Friedrich sau la fotografiile lui Andreas Gursky, care imortalizează mii de participanți îmbrăcați identic pentru marile demonstrații socialiste din Coreea de Nord. La grupul Fluxus, care prezintă acțiuni simple, repetitive, ale corpului, expunându-le calitatea meditativă și ridicând activitățile obișnuite, cotidiene, la statutul de artă. La expresionitul abstract Jackson Pollock, care face legătura între pictură, gest și acțiune, performance, prezentându-le pe toate, lucrarea finită, dar și corpul artistului performând, realizând lucrarea. Iar prin acestea aducând corpul din spatele șevaletului și prezentându-l, demitizează actul de a picta. La artiștii europeni care în anii 60 au început să își folosească corpul ca mediu al artei în performance-uri, folosind fotografia ca să documenteze aceste opere de artă tranzitorii, care durează numai pe perioada gestului.

Toate aceste practici le-am re-vizitat înainte de a propune această expoziție. Mai poate fi găsită o perspectivă inedită, atunci când aduci laolaltă conceptele de corp/corporalitate și spațiu, abordate prin prisma unui mediu cât se poate de tradițional, pictura? Am lansat această provocare către doi artiști contemporani a căror practică include medii diferite dar se manifestă în special în zona picturii și a căror narațiuni rar ocolesc corpul și atributele sale. Adunate pe tarâmul culorii, personajele lor adastă și dialoghează într-un schimb tăcut de priviri și gesturi, imortalizate și expuse privirilor precum insectele încapsulate în rășini translucide.

”…îmi aduc aminte când, în fața artei, am rămas mut și fascinat, când m-am simțit zguduit, când am amețit și când am uitat unde sunt, când un murmur de admirație mi-a scăpat involuntar din piept. Și am hotărât să fac la fel pentru alți oameni. Fără un comanditar puternic care să dorească să devină nemuritor și care să îți ceară să te întreci pe tine însuți, fără palate impresionante care să îți fie oferite spre decorare, fără tavane și cupole imense de biserici, fără povești mari și fără eroism, pentru că secolul e altul, iar tu ești născut la marginea imperiului, acolo unde monumentalul devine butaforie. Și totuși, utopic, delirant și în perfect dezacord cu ceea ce vremurile și rațiunea mă îndeamnă să fac, am hotărât să îmi comand decorarea magnifică a impunătoarei Scuola Grande pe care o port de atâția ani în mine și din care am presărat cioburi și fărâme pe un drum pe care nu mai știu să mă întorc. Iar numele ei va fi, desigur, Scuola Grande della Tenerezza, iar oamenii vor sta tăcuți și vor privi la picturile imense și frumoase care le vor vorbi despre oameni obișnuiți și gesturi simple și pline de dragoste și îi vor face să se întrebe când a fost ultima oara în care au simțit cu adevărat atingerea cuiva, când au fost ultima oară intimi sau dacă mai știu ce este intimitatea, când au prețuit ultima oară momentele în care nu se întâmplă nimic. Și, inevitabil, acest magnific monument va fi destinat să nu fie realizat niciodată, rămânând doar o zbatere, poate ultima, un fragment ca un frumos și decăzut palat venețian ce se scufundă iremediabil. Și tot ce va rămâne vor fi alte frânturi, mărturii ale unui vis imens, realizat cu mijloace șchioape. Un vis despre tandrețe și firesc, despre atingeri și îmbrățișări, pictat imperfect și tocmai de aceea minunat. ”

Rădvan Alexandru